Mai țineți minte petrecerile câmpenești de pe Valea lui Mic din Curtea de Argeș? Eu n-aș putea să le uit. Bine, nu știu exact care erau ocaziile cu care se organizau petrecerile respective, dar știu că, odinioară (până pe la începutul anilor ’80), adunau multă populație din Cetatea Basarabilor. Copil fiind, nu eram eu foarte încântat de ce se petrecea acolo – aglomerație, tămbălău –, dar senzația de respingere îmi trecea destul de repede pentru că, de obicei, mă cârdășeam cu alți copii veniți acolo cu părinții și o puneam instantaneu de o joacă năstrușnică, punctată din când în când de strigătele mamelor noastre:

– Heeei, fiți cuminți, nu vă mai alergați printre oameni!

Evident, noi nu prea ne sinchiseam...

Revenind la Valea lui Mic – nu cred că e cineva din Curtea de Argeș să nu știe unde este locul ăsta, devenit de câțiva ani o zonă extrem de interesantă din punct de vedere imobiliar. Țin minte că, pe vremuri, undeva la jumătatea distanței dintre intrarea pe vale și bariera militară, era un loc ca-n palmă, de-o parte și de alta a drumului, numai bun pentru petreceri câmpenești. Cineva a avut buna inspirație să organizeze astfel de evenimente. Am participat cu părinții mei la câteva dintre ele și îmi aduc aminte că chiar și bunicii mei din partea mamei au venit în câteva rânduri pe acolo. De obicei, cânta și o formație; la fața locului era amenajat un restaurant ambulant, un grătar unde se făceau mici, câteva mese și scaune din tablă și... multe lichide. Țin minte niște recipienți ca niște copăi din aluminiu, în care așteptau să fie vândute nenumărate sticle de bere și suc, sticle care erau așezate printre niște bucățoaie de gheață de ghețărie. Din cauza căldurii, gheața se topea la un moment dat, așa încât sticlele cu pricina ajungeau să plutească într-un amestec de apă rece și etichete dezlipite. Nu știu câte norme de igienă erau respectate atunci. Am pe retină imaginea clară a unui domn care, după ce și-a terminat de mâncat micii, s-a șters pe mâini cu un colț al feței de masă...

Așa era și atunci – o vară fierbinte. Eu cred că aveam vreo 5 anișori. Ai mei m-au luat cu ei pe Valea lui Mic. Lume? Puhoi! N-aveai loc să arunci un muc pe platoul despre care v-am vorbit. Mesele, full! Locul era înțesat de pături pe care cetățenii o puseseră de picnicuri ad-hoc, fie cu ce au adus de acasă, fie cu ce au cumpărat de la restaurantul de tablă. Formația cânta. Urât, evident, sau... cel puțin mie nu-mi plăcea. Țin minte că se cânta „Frumoasă-i vecina noastră”, iar ritornela era răcnită de un saxofon care suna atât de prost, de ziceai că-i făcut dintr-o cască de neamț... Restul lumii nu părea să se sinchisească de cacofonia asta muzicală. Atmosfera era în parametri, însă... ceva plutea în aer. Atenția generală era atrasă nu de tămbălăul formației, ci de altceva. Nu ne-a luat mult timp să identificăm atracția locului.

Băi, oameni buni, mă iertați, dar așa ceva nu se uită: la liziera unui pâlc de tufe din zonă trona un c*cat cât toate zilele. Ce zic eu căcat – ÎMPĂRATUL C*CAȚILOR! Băi, fraților, avea sceptru și buzdugan și o coroană mai strălucitoare decât a reginei Angliei. Publicul aproape că-l aplauda. Mai mult, cei care veniseră la picnic și care erau mai departe de locul cu pricina veneau mai aproape special să-l admire. Se râdea copios și zgomotos. E și normal, un c*cat e întotdeauna motiv de amuzament.

– Căcălău, Măria Ta! a zis tare un mucalit venit în zonă, special ca toți ceilalți să-l audă.

Mulțimea era tare „inflamabilă” pe subiect, așa că toată lumea a izbucnit într-un râs zgomotos. În fine. Noi ne-am așezat în așa fel încât Măria Sa nu era în raza noastră vizuală. Ne-am luat cu picnicul. Ai mei au intrat în vorbă cu niște vecini de pătură, iar eu m-am integrat rapid în cea mai apropiată gașcă de agarici. Așa era pe atunci – lumea se împrietenea extrem de repede. Doamne, ce cald era! Și, Doamne, ce bună era poșirca aia de suc rece pe care o beam direct din sticla rămasă fără etichetă. Cică era zmeurată. Și nici nu (mai) avea acid... În sfârșit! Și dă-i cu joaca după aia. Săream ca niște mânji și jucam niște jocuri improvizate, cu bețe pe post de pistoale și cu nuiele de salcie pe post de lasso-uri.

– Ne urmăresc indienii! țipa unul.
– Pijum, pijum! trăgea altul cu pistolul către ceata de indieni.

Noi eram cowboy-ii și ne diferențiam de indieni prin faptul că aveam arme de foc. Indienii călăreau niște bețe mai lungi, pe post de cai, și erau împodobiți cu nuiele de salcie de pe care nu curățaseră frunzele. Ei nu aveau arme, dar aveau un strigăt de luptă – se băteau cu palma peste gură și ieșea ceva de genul:

– Ababababababa! (cu voce de cap)

Și dă-i și luptă! Evident, nu era vreo luptă violentă. Noi ne jucam, practic, de-a indienii și cowboy-ii. Trebuia să fugim, să nu ne prindă tabăra adversă, să ne ascundem și să apărem din ascunzătoare la momentul oportun. Așa am făcut și atunci – am fugit cu gândul să mă ascund. M-am depărtat de locul alor mei fără să-mi dau seama. Râdeam în hohot, sincronizat cu alergarea mea. Eram foarte surescitat la gândul că mă voi ascunde bine și voi apărea la momentul potrivit pentru a-i salva de indieni pe tovarășii mei, cowboy-ii. Cei de pe pături mă priveau cum alerg inocent. Îmi plăceau zâmbetele lor, mă obișnuisem cu rumoarea locului. Eram în Raiul meu.

Asta până când mi-a fugit locul de sub picioare. Timp de o clipă, n-am înțeles de ce toată mulțimea de față a scos acel sunet pe care un stadion întreg îl scoate când căpitanul echipei preferate ratează un penalty. După care totul s-a transformat într-un râs isteric, cu puseuri ascuțite din partea unor spectatoare. Asta era! Măria Sa îmi pusese piedică. M-a faultat de cartonaș roșu. Bine, bietul împărat avea dreptate – l-am călcat pe unul dintre picioare, după care forța centrifugă și-a făcut datoria: eram într-o ușoară curbă la stânga când s-a produs nenorocirea! Am alunecat fix peste Măria Sa, apoi am căzut în așa fel încât tot piciorul stâng, de jos până sus, șoldul stâng, apoi mai sus până la subsuoară, iar apoi, din inerție, până la cotul stâng au făcut cunoștință cu cel mai mare c*cat din lume. Rece și cremos... (mă scuzați, dar și acum mă urmărește senzația).

Băi, știți anime-urile japoneze? Universul în jurul meu a făcut implozie, sunetul de fundal a trecut în registru înfundat, cu reverb, iar timpul s-a dilatat.

– Moaaaaaa-măăăăăă! am urlat cu încetinitorul, iar vocea îmi suna ca un vinil subturat. Aaam căăăzuuut îîîn cuăăăă-caaaat!

Apoi totul a revenit la turație și percepție normală (senzația aia când ți se desfundă urechile în duș). Am deslușit perfect toate hăhăielile din jurul meu. Deci, pe lângă faptul că eram murdar din cap până în picioare și miroseam în ultimul hal, trebuia să-mi asum și rolul de pui de Darth Vader care l-a ucis pe Palpatine (n-am găsit altă metaforă). Eram vedeta momentului. Cred că numai Michael Jackson la București, în 1992,  a mai stârnit atâta admirație din partea publicului.

Stăteam nemișcat (cu mâinile și picioarele depărtate) și așteptam să apară salvarea. Care n-a întârziat – biata mama, cred că a căzut cerul pe ea când m-a văzut. Nu știu cum și de ce m-a apucat și nu știu cum m-a extras de acolo. Îmi e groază numai când mă gândesc... Oricum, o mișcare inspirată – nu ne-am întors pe drumul principal, ci ne-am abătut pe o potecă, în dreapta, care ducea spre strada Alunului, o stradă înfundată, cumva paralelă cu strada Păltiniș, stradă care străbate Valea lui Mic. Minune! Până să ieșim în „principală” (Cuza Vodă), dăm de o fântână cu cumpănă, unde mama m-a curățat de m-a făcut ca nou. Ca prin minune, a avut la ea o pereche de chiloți și un maieu de schimb pentru mine, iar hainele care purtau urmele cadavrului împăratului au fost de urgență aruncate. Doamne, ce rău mi-a părut după pantalonașii ăia mov, tricotați... Nu ne-am mai întors pe Valea lui Mic, ci ne-am îndreptat spre casă. Mi se părea ciudat să merg pe stradă în maieu și în chiloți. Pe drum ne întâlneam cu alți oameni care mergeau la distracție pe Valea lui Mic.

Printre ei, Baica, o femeie foarte populară din zona Groape. Bine făcută, cu o voce baritonală, avea tot timpul, cât stătea serioasă, colțurile gurii lăsate, de aveai impresia că era nervoasă pe toată lumea, dar, când zâmbea, i se citea bunătatea pe figură. Bogată la gură și hâtră cât cuprinde. Mama îi povestește repede pățania prin care am trecut.

– Aoleu, zice Baica tare – și toată lumea care trecea prin zonă s-a uitat către ea –, mai mare rușinea! Băiat gata de însurat să cazi în cel mai mare c*cat...

Mi-a fost mai rușine decât mi-a fost când m-a admirat toată lumea plin de murdărie...

*

Au trecut vreo 2-3 ani de la întâmplare. Într-o zi, tot vară, eram prin zona Groape cu niște tovarăși de joacă de la bloc. Nu știu cum și de ce am ajuns pe acolo. Locurile îmi erau foarte familiare, pentru că în zonă locuiau bunicii din partea lui taică-miu. Știam toți oamenii și casele din zonă și, cumva, trebuia să punctez în fața prietenilor mei. Așa că m-am apucat să le povestesc diverse isprăvi de-ale mele făcute în zonă. Toate născoceli de-ale mele, menite să-mi crească cota în ochii celorlalți agarici.

– Băăă, păi io i-am spart odată geamu’ lu’ nea ăsta...
sau
– Lu’ tanti Noana i-am dat drumul la găini și i le-am fugărit de nu le-a mai găsit...
sau
– Vedeți voi vaca aia de colo? Odată am încălecat pe ea și a fugit cu mine ca-n filmele cu cowboy...

Cred că mă credeau, pentru că, din când în când, prietenii mei scoteau strigăte de admirație la ce le povesteam. Eu eram tare țanțoș. Mergeam cu spatele arcuit și cu picioarele țepene. Eram șefu’ lor.

Venind de pe strada Progresului, cotim dreapta pe Cuza Vodă, chiar pe lângă casa unde stătea Baica. La poartă, sub corcoduș, pe o băncuță, stătea Baica însăși. Posomorâtă, cu colțurile gurii lăsate și cu mâinile împletite a plictiseală pe piept. Eu mergeam mândru, în fruntea golanilor, pe post de agarici alfa.

– Săru’ mâna, zic eu și dau să trec mai departe.

Gașca mă urma docilă. Dau să încep să mai povestesc ceva, când Baica îmi strigă în urmă, cu vocea ei baritonală:

– Mai cazi, bă, în c*cat?