Despre lipsuri și greutăți, despre vacanțe întregi petrecute la cozi la alimentară, despre nimic în magazine și despre gri. Mult gri... Dar nu! Prefer să mă concentrez pe faptul că, deși erau vremuri nasoale, găseam cumva resurse să fim veseli, optimiști și, mai ales, incredibil de sociabili. Cu toții, adulți sau copii. În toată această paradigmă, bonusul suprem era senzația de revelație ori de câte ori aveai ocazia să interacționezi cu ceva nou în peisaj, oricât de banal ar fi fost lucrul respectiv.

În 1988, am fost la mare, la Venus, cu ai mei. Evident, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne împrietenim instanteneu și la cataramă cu vecinii de căsuță. Niște sătrmăreni incredibil de cumsecade, bonomi și supraponderali, îmbrăcați din cap până în picioare cu... blugi originali. Toată familia - părinți+copii. Păi era și normal – domnul (nu mai știu cum îl chema) era șofer pe TIR. Cei care ați trăit în vremurile ”alelalte” știți ce însemna asta – acces la toată ”decadența” occidentală: gumă de mestecat, ceasuri electronice, blugi originali, Vegeta etc... Într-una dintre seri, când cu toții stăteam la taclale pe terasa căsuței unde eram cazați, domnul sătmărean îmi dă ceva ce nu mai văzusem până atunci – o doză de Coca-Cola. Doză, mânca-v-aș! Noi pe vremea aia nici sticle nu prea vedeam (Pepsi era parcă mai popular la noi, dacă nu mă înșel), iar eu am primit o DOZĂ de Coca-Cola! Mă uitam la cel mai frumos roșu pe care îl văzusem până atunci... Țin minte că am mângâiat peretele cilindric din aluminiu, iar senzația pe care am avut-o când am șters condensul a fost incredibilă. Priveam obiectul acela, neștiind ce să fac cu el. Adică eram atât de... cercopitec, că habar nu aveam cum să deschid doza cu pricina (între noi fie vorba, atunci nici nu știam că-i zice doză). Domnul sătmărean mă privea distrat și hăhăia zgomotos. Mi-a luat doza din mână și i-a smuls scurt capacul. Nu mai auzisem sunetul acela extraterestru. Mi-a întins doza rânjind cu gura până la urechi, iar mustața groasă i s-a lungit nefiresc de mult.

-Bea! mi-a zis scurt.

L-am privit circumspect. Rânjetul i s-a lungit și mai mult. ”Cred că face mișto de mine...” mi-am zis în gând și am băut sceptic și stângaci. Primul gust pe care l-am simțit a fost cel al metalului rece, după care întreaga gură mi-a fost invadată de băutura nefiresc de acidulată. Păi da, eu eram obișnuit cu Quick-Cola făcută la Băiculești, cu capac de plastic și răsuflată de fiecare dată, cu o palidă urmă de acid în ea și dulce pe jumătate din cât ar fi trebuit să fie. Am înghițit. Acidul ăla incredibil de puternic mi-a zumzăit în toată ființa. M-am speriat și am aruncat doza cât colo, convins fiind că eram ținta unei farse. Toți cei care mă priveau se distrau copios, mai puțin părinții mei, care nu au știut de ce am reacționat în felul acela.

-Ce mi-ați dat să beaaaaaau? am urlat în gura mare, puțin speriat de ceea ce credeam că urma să mi se întâmple (spasme, diaree, urticarie...).

-Stai liniștit, a intervenit nenea din Satu Mare, zâmbind larg în continuare, nu ești primul care reacționează așa. Hai, mai ia una și bea ușor dacă ți se pare prea puternică!

Altă daravelă, fraților! Asta, a doua, mi s-a părut senzațională. Cea mai bună băutură răcoritoare! Direct de la dozatorul lui Dumnezeu! Și acum, ori de câte ori beau Coca-Cola (beau destul de rar carbogazoase), caut senzația aia pe care am avut-o în ’88.

Prin toamna lui ’89, verișoară-mea, Mirela, mă invită la ziua ei. Pe vremurile alea, aniversările se făceau acasă, cu prăjituri făcute de mama sărbătoritului (în cazul de față, de tanti Ionica, master-chef nativ, cu vechime considerabilă la Restaurantul Făgăraș, pentru cine mai ține minte) și cu Brifcor, în cazul în care aveai pile și relații. Dacă nu, cu Quick-Cola de la Băiculești. Muzică? Puneai la casetofon ce aveai pe acasă – de obicei, la vremea aia, un Modern Talking, Sandra, Sabrina, CC Catch, iar pentru cei mai fistichii: Generic, Azur și altele aidoma (nu era cazul nostru, noi eram copii cuminți...).

Ce e interesant e că, în cazul petrecerilor, în perioada aia începuse să se schimbe ceva. Eram noi copii, dar pubertatea începuse să ne cam furnice. Ne plăceau momentele în care se stingea lumina și se punea Scorpions sau, tot așa, ceva lent. Îmi aduc aminte și acum de o melodie – Kill my heart – cântată de un ceh – DALIBOR JANDA, piesă care rupea pe genunchi suflete tuturor îndrăgostiților (de curiozitate, o puteți căuta pe YouTube – sigur va stârni amintiri unora dintre voi). Ăia mai mari dansau lipiți unul de altul pe melodia asta. Noi, ășia mai mici, eram ceva mai timizi și dansam puțin mai distanțați. Cei mai mari își șușoteau și câte ceva la ureche în timp ce dansau. Ce anume, nu știu. Eu țin minte că, în timp ce dansam un ”bluz” cu colega mea Grațiela Enache, la o seară distractivă la școală, am întrebat-o șoptit:

-Ți-ai scris la mate?

Revenind la aniversarea Mirelei: m-am îmbrăcat cu cămașa de bună, mi-am făcut freza într-o parte și mi-am dat două fâs-fâs-uri din spray-ul Napoca al mamei, asta după ce am împachetat frumos cadoul – cartea Hector Servadac de Jules Verne (bineînțeles, după ce am citit-o și eu) – și hai la distracție, neneacă! Acasă la Mirela, aglomerație mare, muzica răsuna din casetofonul Sanyo adus de unchiu’ Bebe tocmai din Iordania, rumoare de apartament, chicoteli, bună dispoziție. Am fost primit fără prea mult ceremonial, fiind unul de-al casei. M-am salutat cu toți cei prezenți, s-au făcut prezentările acolo unde era cazul, în fine, mi-am luat feng shui-ul locului. Invitații – mare parte colegi de clasă de-ai Mirelei – copii cuminți, îmbrăcați îngrijit, așa cum se cade la un astfel de eveniment.

În toată mulțimea asta năstrușnică, doi ”bagabonți” făceau notă discordantă (la modul fascinant pentru mine) – Romică și Florin, doi BĂEȚI mai mari decât restul agaricilor și mai vikingi decât impunea situația. În sensul că nu erau îmbrăcați cu cămăși scrobite și cu pantaloni călcați la dungă. Romică avea un maiou cu... AMERICA, iar Florin un tricou cu mânecile tăiate pe care scria cu pixul HARD ROCK. Pe Romică îl știam de mult, era vecinul Mirelei, dar pe Florin îl vedeam pentru prima oară. ”Bă, ce meseriași sunt BĂEȚII ăștia!” mi-am zis. ”Când o să mai cresc, o să mă fac și eu meseriaș...” Bun. Am dansat, am mâncat prăjituri făcute de tanti Ionica și am băut Quick-Cola. Toate bune și frumoase până când au pus BĂEȚII muzica lor. Am văzut clar și limpede cum arătătorul lui Romică a pornit către butonul STOP/EJECT al casetofonului SANYO, cum a scos caseta cu muzică de dans și cum Florin i-a întins o casetă verde-săpunieră, fără etichetă pe ea, dar pe care se vedea scrijelit (cu vârful compasului, probabil) pe o parte KREATOR, pe cealaltă parte VENOM.

PLAY...

-Gi-jin, gin-gin-gin, gi-gi-gi-gin.... weaaaaau, gin-gin-gin...

Le-am făcut semn să tacă îngerilor care de obicei cântau din trompete lângă mine ori de câte ori descopeream ceva SENZAȚIONAL.

”Ce e asta, frate? Moaaaa!” Pielea mi se făcuse de găină din creștetul capului până în tălpi.

-Gin-gin-gin, gi-gi-gi-gin...

Dau să gândesc ceva, dar nu apuc. Romică și Florin au început să se miște într-un fel în care nu prea se mișcă oamenii normali. Își scuturau energic capul cu ochii foarte strâns închiși și gesticulau ca și cum ar fi cântat la niște chitări imaginare.

”Ce tâmpiți sunt ăștia! Dar ce muzică e asta? Că parcă o aștept de când m-am născut...”

-Gin-gin-gin, gi-gi-gi-gin...

-Băăăăăă! am strigat eu ca să acopăr decibelii alterați ai casetofonului dat la maxim, băă, ce muzică e asta?

-KREATOR, mi-a răspuns Florin în transă, cu ochii închiși. (Mi-a zis KREATOR așa cum se scrie, nu în engleză).

Melodia se termină la jumătate, urmează un fâșâit, după care butonul AUTO STOP declanșează.

-Vezi că ai pus-o pe partea ailaltă, îi zice Romică lui Florin. Întoarce-o și bagă VENOM!

-Bă, ce muzică e asta? insist eu.

-HARD, îmi răspunde Romică și începe să ”danseze” pe următoarea melodie.

Countess Bathory, VENOM. Nu mai știu cât de fidel reda casetofonul Sanyo muzica asta demențială, știu doar că urletul cântat al lui Conrad Lant (Cronos), vocalistul de la VENOM, și riff-ul de la jumătatea piesei mi-au schimbat ireversibil chimia interioară. Nu știam ce zice, nu înțelegeam o boabă din engleza aia de show, nici nu mă interesa. Suna a muzică din altă lume, iar eu, în fluxul ăla de decibeli la primă audiție, eram ca un conductor activ de curent electric dezizolat aruncat într-un duș cu apă pornită la maxim. Mă furnica fiecare acord. Eu trăiam la maxim muzica, ăia doi se zvârcoleau ca râmele în cârlig. Am început și eu să mă mișc cumva. Cel mai probabil, mult mai caraghios și mai stângaci decât o făceau cei doi hardiști cu mult mai multă experiență decât mine, care eram, evident, un biet învățăcel în domeniu. Ascultam melodie după melodie, care mai de care mai gâjâită și mai horcăită. Camera în care ne manifestam noi s-a golit, toți petrecăreții mutându-se în celelalte camere, unde au început să joace diverse jocuri pe pedepse. Îi auzeam hohotind în pauzele dintre melodii. Noi eram în universul nostru electric. Ne țineam de gât în niște dansuri sălbatice, scuturam capetele ca și cum am fi avut pletele cele mai lungi de pe lume. Nu cunoșteam nicio melodie, fiecare dintre piese era ceva nou pentru mine. Descoperisem un El Dorado muzical, un izvor nesecat de ceva ce parcă îmi doream dintotdeauna.

Cei doi m-au consiliat pe parte de vestimentație, cum să îmi tai tricourile și cum să scriu cu pixul pe ele Rock sau mai știu eu ce bazaconie. Am aflat și că hardistul trebuie să afișeze mereu o mină nemulțumită, să fie supărat pe toată lumea, că lumea nu înțelege ce înțelege hardistul din muzica lui. Hardistul nu dansează după muzică, hardistul se manifestă. Muzica hard vine din iad, dar hardistul nu are treabă cu iadul. Deși pare dur, hardistul e un om bun, care vrea numai bine la lume, dar lumea nu-l înțelege... Asta îmi povesteau profesorii mei în materie de HARD. Bă, ești nebun? Ăștia, fără să ne vorbim, m-au descris pe mine! Eu voiam să fac bine la toți, dar nimeni nu pricepuse treaba asta...

Ne-am mai zbânțuit apoi pe o melodie. Am făcut o coregrafie demnă de baletul rusesc de la Bolshoi Theatre. Piesa începea în fade in, iar noi așteptam cu capetele date pe spate și cu ochii închiși. Pe măsură ce intensitatea sunetului creștea, începeam să ne scuturăm pleata imaginară. Apoi ne îndreptam de spate, scuturând capul în continuare, iar când ajungeam la verticală ne apucam toți 3 după umeri, ca într-o horă mare, și începeam să ne zgâlțâim entropic. Era înălțător!

-Hai la tort! a strigat la noi un coleg de petrecere care nu achiesase la distracția noastră și care s-a dus cu restul petrecăreților în camera alăturată. Tipul stătea în pragul ușii și ne privea siderat. Între timp ne machiasem și ne ”tatuasem” prin diverse locuri, la vedere, cruci sau mai știu eu ce inscripții (pentru asta eu îmi descheiasem cămașa și îmi suflecasem mânecile). Romică și Florin și-au văzut de zgâlțâiala lor. Eu, care deja devenisem mult mai important pentru lumea asta decât venisem, m-am încruntat și, fără să ies din hora drăcească, i-am urlat cu dinții strânși:

-Mii de tunete din iad, ieși dracu’ afară!

Tipul a plecat mai mult amuzat decât speriat. Romică și Florin s-au oprit din ”hardat” și s-au uitat cu o mină gravă unul la celălalt:

-Bă, asta s-a făcut hardist de-adevăratelea, a concluzionat Romică, clătinând rar și impresionat din cap.

Eu, chipurile, nici nu m-am sinchisit de replica lui. Priveam nervos și preocupat în gol. Eram hardist, ce pielea mea!